| 
             A
            PUTIA 
            di Rosanna Vasta
            
             
  
          Du
          anni arreri, prima d’armari focu, 
          don Cicciu u fallignami m’invitau 
          a scartarimi u lignu pi li porti 
          ca i cosi mai a muzzu s’hannu a fari. 
          E jù, valenti, na matina n’agghiurnari 
          mi partu e vaiu na fallignameria 
          cu spinnu, nvirità, di sburricari 
          u tempu ca non torna chiù, ahimia! 
          vulevu rispirari l’aria antica 
          di dda putia di la me carusanza 
          ciarari, all’occasioni, in abbunnanza 
          oduri di codda forti e di fatica. 
           
           
          Parru di la putia di don Cuncettu, 
          lignamaru e pueta di mastria, 
          omu di fidi, cristianu perfettu; 
          pareva assai di cchiù na sacristia. 
          Nfacci o vancuni, na dda cammaredda, 
          tutta a schiera de santi e de biati 
          pinneva da li mura tappizzati 
          di raspi, di sirracchi e virrinedda. 
          E mancu suli erunu lassati 
          ca, rispittatu, ammenzu a dda cumarca 
          nquatru di nmetru pi li quattru lati 
          mustrava San Gnuseppi u patriarca. 
          Faceva a vucca a risu o Bammineddu 
          di tutti i mastridascia l’Avvucatu 
          quant’era duci, chi pareva beddu, 
          binidittu chu l’aveva pitturatu. 
          Quannu l’Angilusdomini sunava 
          don Cuncettu, di Diu attimuratu, 
          tuttu lassava e a cruci si faceva 
          mentri u chiù nicu stava ddinucchiatu. 
          A ura di mangiari i praticanti 
          scutulannisi di ncoddu a sirratura 
          sutta a ‘mpinnata cu lu principali 
          custiunavunu di ogni cugnintura. 
          Iddu sirenu allargava li vrazza, 
          si non c’era di stari ncuntintizza 
          tineva u cori apertu a la spiranza 
          macari ca scattava d’amarizza…
          
           
           
          Mentri pinsavu, nta stu capannuni 
          du scasciu i batteria s’intrunava 
          i carni m’arrizzavunu a cappuni  
          ca a fresa ‘nsichitanza ci friscava. 
          Tutti n’ta vucca avevunu u bavagghiu 
          nenti perciò paroli vacabunni 
          l’occhi puntati supra lu travagghiu 
          a menti e u cori… sanu iddi unni! 
          Ammatula discursi ncannistrava 
          don Cicciu, ca u nuci affilimmatu 
          pi fari i porti ammenzu cunsigghiava 
          e u piscipanni pi lu purticatu. 
          Cussì u lassai, cunfusa e non pirsuasa, 
          parrai finu a perdiri lu ciatu; 
          nfini, cirimuniusu, ammillittatu 
          mi dissi: “avissi a massima fiducia”. 
          U cuntu u vogghiu mettiri di parti 
          ca l’ossa ancora mi li sentu rutti 
          veru è ca cunchiudiu n’opira d’arti 
          ma si pigghiau du anni cu ddi porti.
          
           
           
          Comu spiddii di sistimari a casa 
          nta n’angulu ci misi mpezz’i storia 
          na culunnetta niura, priziusa, 
          ca teni sempri svigghia la memoria. 
          A cosa chiù mpurtanti mi scurdai, 
          di dirivi cu era don Cuncettu: 
          era me nannu, u vosi beni assai 
          e iddu mi nni vosi ancora chiui. 
          
          
          Eru nichitta quannu si ni ju 
          a pigghiarisi u postu ca ci tocca 
          ma l’umbra du passatu mi ristau 
          puru su u tempu curri e tuttu ammucca.           
  
  |